Pe la colţuri unii încep să vorbească, numindu-l FIU RISIPITOR. Pentru el, era tot fiu. Doar fiu!

De câte ori nu şi-a scăpat lingura în farfurie privind în gol la scaunul pe care ar fi trebuit să fie fiul său… Poate că uneori se trezea speriat părându-i-se că-i vede silueta. Cu siguranţă, pofta de mâncare dispăruse de când un loc la masa lui a rămas neocupat. Parcă putem sesiza tăcerea care se aşeza peste toţi gândindu-se la zgomotul plin de viaţă care cuprindea camera când ambii copii erau mici şi se zbenguiau în jurul mesei, iar inima părinţilor era un clocot de satisfacţie, văzându-i.

Iar acum, o linişte apăsătoare, contagioasă, unde nimeni nu mai avea nimic de spus, iar mâncarea a devenit fără gust.
A sesizat tatăl că de o perioadă încoace nimeni nu-i mai intră în voie fiului mai mic, că fraţii nu-şi mai vorbesc între ei, că timpul petrecut împreună este tot mai scurt sau deloc, că mâncarea este prea fierbinte sau prea rece, că hainele nu stau bine, că ar pleca, că ar veni, că… Aşa sunt adolescenţii, şi-o fi explicat tatăl, dar capacul a fost pus în ziua când, ca un trăznet, fără pic de respect şi tact, fiul mai mic îi cere partea din averea adunată.
Din acel moment inima tatălui nu a mai fost întreagă. Sfâşiat de durere, împarte averea fiilor şi din acel moment un loc la masa lui a rămas gol.

Încerc să îmi imaginez nopţile nedormite, când secundele se dilată şi devin ore, în care tatăl face scenariu după scenariu gândindu-se pe unde petrece fiul, risipind din avuţia adunată cu atâta trudă. Nimeni nu poate să-l înţeleagă. Pe la colţuri unii încep să vorbească, numindu-l FIU RISIPITOR. Pentru el, era tot fiu. Doar fiu!

Pe lângă durerea plecării a mai trebuit să îndure şi reproşurile fiului mai mare, însensibil la durerea din familie. Nici nu avea cum să fie altfel, atâta timp cât nu ştia ce înseamnă să fii TATĂ.
Au urmat zile în şir, săptămâni, luni, poate ani, în care îşi aşeza scaunul pe prispa din faţa casei şi fără să-i obosească privea, încerca să vadă dincolo de cât se poate vedea.

UN TATĂ CU INIMA ZDROBITĂ .

Nici el nu mai credea că va veni ziua în care va zări o umbră, un zdrenţos îndoit de foame şi durere, apropiindu-se de casă. Şi totuşi, într-o zi, această aşteptare a devenit realitate. A sosit! Nu era fiul risipitor… Era FIUL! Nici un alt tratament nu putea să-i vindece inima. Era singurul leac din lume care i-a cusut sufletul la loc.
De acuma, masa era din nou completă.

Scaunul, odată gol, s-a ocupat.