…imaginaţia dracului este suficienta pentru toată omenirea…

Eu de ce nu aş putea? Mie de ce îmi este interzis? Oare cum ar fi dacă…??? Şi sindromul edenic se perpetuează peste generaţii, plimbând fructul oprit pe sub nasut fiecaruia dintre noi, mai ales atunci când putem de unii singuri să trecem dincolo de gardul familiei, în lumea misterioasă, umbroasă şi provocatoare, care te acoperă cu faimoasa substanţă care te face invizibil.
Absolut toţi am trecut sau trecem pe acolo, iar mirajele necunoscutului sunt suficient de puternice pentru fiecare, indiferent câţi ani avem.
Sentimentul de siguranţă, necesar pentru a ne acoperi spaima începuturilor, vine de la primul sosit în calea noastră, uneori mai experimentat, alteori mai puţin experimentat, dar gata şi el, la fel ca şi noi, să-şi asigure spatele (sau cel puţin să credem aşa) că nu este singur; şi nici noi… Şi iată că toate prezumţiile pentru o aventură de neuitat sunt împlinite: departe de casă, partener cu alt aventurier, acoperit de necunoscut.
Şi am plecat toţi la rândul nostru pe cărările fiului risipitor…
Prima dată am fost şocaţi să vedem cum cei de lângă noi şi-au ucis demult timp valorile spirituale, morale, etice, iar acuma caută să le ucidă şi pe ale noastre. Ne ferim de cuţitul ascuţit al vorbelor grosolane, de “primele prune furate, care sunt mult mai dulci decât cele din grădina de acasă”, dar când apune soarele, nu ne mai vedem nici noi, iar întunericul este destul de gros ca să ne deschidă un apetit de aventură şi necunoscut, aşteptat atât de mult; sărim garduri, mâncăm prune furate tolăniţi în porumbul vecinilor…
Acesta este doar începutul. Urmează altele şi altele, fără ca să ne mai putem apăra, calea bătătorită este deja plictisitoare şi avem nevoie de ceva nou, iar imaginaţia dracului este suficienta pentru toată omenirea.
Metamorfoza drumului către casă este atât de dureroasă, iar personajul, pe care trebuie să-l interpretăm de când atingem clanţa porţii, este prea sobru pentru noi. Uneori îi găsim pe cei din casă rugându-se, stând pe genunchi, iar noi ne furişăm pe lângă ei, aruncându-ne îndoiţi peste un scaun, imitând o rugăciune lungă şi tăcută. Iar cei de afară ne vor aştepta mâine la aceeaşi oră.

Eram copii. Şi alţii sunt.