Dumnezeu se ascunde ruşinat şi priveşte doar pe furiş cum se tezeşte câte un păgân în vreo biserică să ridice mâinile sau să bată din palme…

Stilurile se înrădăcinează şi se transformă în obişnuinţe. Obişnuinţele se cimentează şi se transformă în stiluri de viaţă. Stilurile de viaţă se exprimă şi se transformă în dogme. Dogmele sunt necruţătoare, pentru că au pretenţia că poartă adevăruri absolute, venite de undeva prin revelaţie. De fapt, totul a plecat de la UN STIL.
Stilul apare în funcţie de circumstanţe, de preferinţe, de persoane. Uneori, când circumstanţele se schimbă, oamenii nonconformişti au curajul să schimbe stilul. Aceştia sunt deschizătorii de drumuri, dar, în acelaşi timp, VICTIME ale prejudecăţilor celor care clocesc în dogme.

Dogmaticii sunt foarte buni apologeţi. Sunt într-o permanentă defensivă, pentru ca vulpile mici să nu le strice via, lovesc cu puterea ciocanului sfinţit să apere “adevărul” în ţeasta oricărui deschizător de drumuri, rătăcit, până îi vor ieşi din cap toate cântecele zburdalnice, lumeşti.

Deschizătorii de drumuri au o altă optică. Adevărul pe care-l proclamă nu este izvorât dintr-o ambiţie omeneas-că, pentru că ei pot vedea dincolo de orizontul îngust al “apărătorilor dogmelor”, cruciaţii secolelor târzii. Deschizătorii de drumuri văd SLAVA DOMNULUI mai mult decât propia mândrie. Mai mult, îşi calcă mândria în picioare punând în valoare slava lui Dumnezeu.

O asemenea atitudine, prin prisma dogmaticilor, este foarte lumească. Iese din tipare. Este nedemnă. Nesacramentală. Dumnezeu se ascunde ruşinat şi priveşte doar pe furiş cum se tezeşte câte un păgân în vreo biserică să ridice mâinile sau să bată din palme.

Este logică o asemenea atitudine, din moment ce aceste atitudini erau specifice dogmaticilor doar în contexte păcătoase, înainte să se întoarcă la Domnul: petreceri, jocuri etc. Această asimilare a manifestării cu adevărat păcătoase cu manifestarea entuziasică în prezenţa lui Dumnezeu, denotă faptul că oamenii văd lucruri diferite la închinare: unii îi văd pe alţii, dar sunt şi oameni care vor să-L vadă pe Dumnezeu.

Nu am făcut afirmaţia că doar unii se pot închina în adevăr. Nici vorbă. Esenţa a ceea ce am afirmat este legată de UNDE PRIVIM CÂND NE ÎNCHINĂM ŞI DE CINE NE PASĂ CU ADEVĂRAT ÎN ACTUL ÎNCHINĂRII.

Exemplul cel mai elocvent pentru ceea ce am scris este David. Toţi îi citesc Psalmii, dar puţini înţeleg spiritul, esenţa mesajului său. Pentru religioşii din vremea lui, David a fost un excentric protejat de poziţie. Un om care prea trăieşte emoţional închinarea. Un om căruia nu I-a păsat de “demnitatea” lui în raport cu bucuria prezenţei nemijlocite a lui Dumnezeu. David a văzut ceva special în actul închinării şi asta a contat cel mai mult.

Astăzi, cei care contează mai mult sunt, din păcate, aşa-zişii închinători.
Nu este excentric să-ţi pese doar de Dumnezeu!!!