Auzim şi utilizăm de foarte multe ori această expresie, fără să ştim uneori ce înseamnă sau ce implicaţii are asupra credinciosului o acceptare reală a călăuzirii.

Dumnezeu nu dă buzna în viaţa unui om fără ca acesta să aleagă în mod conştient şi liber voia Lui. De aceea, călăuzirea nu este doar cunoaşterea intelectuală a voii lui Dumnezeu, ci capacitatea omului de a accepta voia Lui, indiferent care sunt efectele imediate.

Scopul călăuzirii nu este de a ne conforma unor instrucţiuni, ci de a lua chipul lui Hristos. Voia lui Dumnezeu pentru noi nu este să ne prezinte, de la distanţă, câteva legi în plus, ci să ne schimbe şi să ne formeze mintea, încât să gândim ca El, să avem aceleaşi valori, adică, să fim tot mai mult ca El. Acesta este un proces de o viaţă. Cei care pretind că au fost călăuziţi iar acum nu mai au nevoie de călăuzire, fiind suficient de maturi spiritual, de fapt, refuză călăuzirea permanentă pe care Domnul este gata să o ofere tuturor.

Ţinând cont de aceste adevăruri, putem să vorbim despre două tipuri de călăuzire:

călăuzirea comunitară, generală – toţi oamenii sunt chemaţi la mântuire şi au resursele (revelaţia generală şi cea specială), pentru a-l întâlni pe Domnul;
călăuzirea individuală

Călăuzirea este calea înspre adevărata eliberare
de tirania spiritului egoist, autosuficient.