Oare ne-o fi murit speranta odata cu Ana, in zidurile lui Manole, sau a fost mancata de Miorita?
“…Imi ridic mainile spre cer și te slavesc…” toti o stim, o cantam, o inganam, o toleram. Cred ca este una dintre cele mai pacatoase cantari mormaite prin bisericile noastre, doborand orice record de ridicol, de penibil, laudandu-L pe Domnul in timp ce ne masuram adancimea buzunarelor. Aceasta cantare face parte din repertoriul care descrie imaginea trista, deprimanta pe care o gasesti in multe biserici.
Daca vrei sa te tratezi de exces de viata, pasiune, energie sau dinamism, exista o reteta la indemana tuturor: viziteaza o biserica și totul se rezolva. Ai probleme de insomnie? Nimic mai simplu: aseaza-te pe ultima banca a bisericii care-ti iese in cale si nu mai trebuie sa platești nici psihologul. Pretul este mult mai mic, centul lipit de guma de mestecat din buzunarul drept, cu care te absolvi de colecta din timpul imnului eretic: am bucurie ca fantana. Versul al doilea este acceptabil: am o pace ca si marea, chiar mai mare, o pace adanca, adanca, pana la vedeniile de noapte… cu caracter somnambulic.
Oare de ce nu se mai bucura crestinii? Unde și-au pierdut, mai ales romanasii noștrii zambetul, bucuria, pasiunea, energia? Undeva oricum o consumam. Unde?
Fara sa fiu sarcastic, am identificat cateva motive pentru lipsa bucuriei, a vietii, din bisericile romanesti, in special.
O prima cauza este chiar temperamentul national. O natiune care a trait minunea de a exista, in ciuda faptului ca din cei 2000 de ani de istorie, 1950 a fost dominata. O istorie a sclaviei care a gravat in caracterul nostru frica de bucurie si prostul obicei de a manca doar din cocina. Uneori ai impresia ca romanilor le lipseste biciul pe spate, de aceea harul in biserici se masoara in cat de vulgar si agresiv este predicatorul, in cat de hoti, banditi, criminali si curvari ii face pe cei din sala.
Un alt motiv este influenta filosofiei tragice grecesti, scursa prin ortodocsie, unde atitudinea credinciosului este de infrant, iar evlavia se masoara in cat de plecat e capul intre umeri.
Ciudat este ca ne caracterizeaza un spirit individual de nesupunere si anarhie, ceea ce produce o stare permanenta de insecuritate și vinovatie…
Oare ne-o fi murit speranta odata cu Ana, in zidurile lui Manole, sau a fost mancata de Miorita?
Va urma.
Posted by iancsz.
Filed under Editoriale
Posted on Thu, 11 September 2008 at 2:05 pm
Subscribe to RSS 2.0 feed.
Părerea mea e că românii l-au pierdut pe drumul spre ţara promisă, ca şi acei bătrâni, şi acum Dumnezeu îi ţine-n pustie din cauza atitudinii lor.
Ca să explic metafora: Pentru orice român de pe vremea comunismului, ţara promisă era SUA, Canada, Spania, Italia, etc, sau democraţia în ţara noastră.
Iar acum, le avem pe toate, putem pleca când vrem, veni când vrem, că vrem că nu vrem să recunoaştem, o ducem mai bine, dar românul nu e mulţumit. Vrea mai mult din orice nu a putut avea până acum. Dacă înainte visa la un hârb de dacie, azi toţi vor Maybach.
Ideea e că românii, neavând cultura consumatorismului implementată de tineri, n-au fost pregătiţi pentru o aşa libertate. Din opinia mea, sunt ca nişte copii ce se trezesc într-un magazin de dulciuri: le-ncearcă pe toate, cât de mult, până vomită. Apoi o iau de la capăt.
Şi atunci, e normal. Singurul lucru ce-l macină pe român în biserică, e dacă maşina vecinului are mai multe opţiuni, dacă consumă mai mult, dacă are mai mulţi mp locuibili, dacă soţia altuia a mai slăbit şi a lui nu (sună hilar dar e trist de fapt), şi alte lucruri.
Cine mai are timp de cântat şi prostii, astea-s pentru ăştia tineri, netrecuţi prin greul vieţii. Aşa ni se spune.
17 Sep 08 at 10:07 am #