Ne punem curmezişul de-a latul autostrăzii istoriei şi credem că o să se oprească tancurile ruseşti de coastele noastre infometate, dar sfinţite de aghiasma lui Stefan cel Mare aflat în drum spre Vrâncioaia.
……..

-Noi, NU!
-De ce?
-Numa aşa! Iar dacă ni se cere să… nu, noi atunci, DA!
-De ce?
-Numai aşa!

Suntem un popor pus pe contre. Să demonstrăm că avem personalitate! Uităm că o astfel de personalitate înseamnă, de fapt, mândrie.
Confundăm consecvenţă cu încăpăţânarea, smerenia cu prostul gust, evlavia cu înmormântările, flexibilitatea cu compromisul, tăria de caracter cu bădărănia şi sfinţenia cu îmbrăcămintea.

Ne punem curmezişul de-a latul autostrăzii istoriei şi credem că o să se oprească tancurile ruseşti de coastele noastre infometate, dar sfinţite de aghiasma lui Stefan cel Mare aflat în drum spre Vrâncioaia. Ce contează unde se îndrepta, atâta timp cât avea sabia ţinută ca pe o cruce pângărită…
Încă de acolo ni se trage această sfinţire naţională, această caracteristică de gică-contra, de a reacţiona înainte să gândim şi de a nu mai gândi pentru că oricum este prea târziu.
Confundăm chemarea la a fi ca nişte copii cu atitudinea lor naivă din perioada nu-urilor.
- Haideţi şi închinaţi-vă!
- Noi, NU!
- Bucuraţi-vă!
- Noi, NU!
- De ce?
- Aşa…
- Atunci, nu vă închinaţi la zeii contemporani ai materialismului, pornografiei, bârfei, minciunii şi urii!
- Ba da!
- Nu vă compromiteţi în viaţa reală, civilă.
- Noi nu ne compromitem duminica, închinându-ne liber, ca păgânii.
Şi, în numele justiţiei spirituale, luăm sabia lui Ştefan şi vom vorbi de rău pe toţi cei care sunt altfel decât noi. Nu ne închinăm şi facem ce vrem cu viaţa noastră de luni din zori şi pănă duminica următoare la amiază (când se termină săptămâna de lucru).