Cea mai mare durere a lui Iov nu a fost insensibilitatea prietenilor, ci tăcerea lui Dumnezeu

Uneori vrei să rămâi singur, dar îţi vei da seama destul de repede că nu vrei să continui aşa. Am întâlnit foarte puţini oameni care au ales să rămână în singurătate. În general, la oamenilor care perseverează în singurătate li se pot identifica anumite hibe de ordin, fie psihic, fie spiritual, dar de cele mai multe ori, afectiv. Aceştia sunt oameni care au avut şocuri psihice puternice, s-au desocializat, îi tratează pe semeni ca pe potenţiali duşmani sau agresori. Fie o iubire pătimaşă trădată, fie o educaţie în familie ruinată şi inumană, fie lucruri ascunse, tainice, care necesită un zid de închisoare în jurul vieţii sociale.

A rezista singur poate fi o virtute, mai ales atunci când iţi impui acel timp, fie pentru reculegere, fie pentru creaţie, artă, scris etc. Totul trebuie să aibă, însă, măsură. A te izola definitiv sau a rămâne majoritatea timpului izolat, denotă o anumită disfuncţionalitate.
Ce ne face, însă, când fără voia noastră suntem izolaţi? Când ne ocolesc semenii, când nu vorbeşte nimeni cu noi pe stradă? Când sunt formate grupuri şi grupuleţe în biserică şi eu rămân abandonat în gândurile şi aşteptările mele, cerşind salutul cuiva, încercând să exersez un zâmbet neadresat cuiva? Această stare de izolare devine insuportabilă, mai ales atunci când nu am explicaţii pentru ea şi, mai ales atunci când am alte aşteptări de la cei din jur.

Ca să pricepem mai bine, gândiţi-vă la Iov, un om tot timpul înconjurat de alţii, o familie care ştia să petreacă împreună, vizitat de nevoiaşii vremii, probabil că era tot timpul invitat la dezbateri politice şi presat să facă campanie electorală unui candidat pentru Senar sau Primărie. Totul decurgea normal şi probabil că Iov îşi dorea clipe de singurătate ca să se reculeagă. Ce mare diferenţă a fost între căutarea lui pentru singurătate şi singurătatea în care a ajuns fără voia lui. O singurătate în care şi persoana cea mai apropiată îl adânceşte. I-au rămas doar gândurile şi întrebările nerostite, convingerea nevinovăţiei şi un ciob. Mai avea şi ceva asemănător cu un trup uman, ceva carne dezgolită de pieleşi oase vizibile pe ici pe colo.

În loc să-i stâmpere durerea singurătăţii, cei trei “prieteni” îl obligă pe Iov să nu mai dorească să vadă mutră de om. Cei care ar fi trebuit să-l ridice pe Iov din izolarea lui, îl determină să-i fie greaţă de vreo umbră care se apropia de gunoiul de sub el.
Cea mai mare durere a lui Iov nu a fost, însă, insensibilitatea prietenilor, ci tăcerea lui Dumnezeu. Cel care s-a târguit pentru neprihănirea lui, acum tace şi nu dă nici o explicaţie.

Nu Iov este centrul editorialului.
Isus, în Ghetsimani, a gustat durerea părăsirii şi a singurătăţii venită din partea partenerilor lui, ucenicii. Nimic nu a fost mai dureros decât momentul în care, cel mai puternic strigăt din istoria universului a răsunat din pieptul lui: …pentru ce m-ai părăsit?
Şi tu vei trece prin singurătăţile tale.
Vei rezisza?