Întotdeauna era veselă, iar dacă nu râdea, cel puţin, zâmbea. Aşa am cunoscut-o, plină de viaţă, de energie. A avut inimă pentru slujire, aducând pasiune în echipa de închinare.
Îmi amintesc ziua în care a intrat în birou şi, mai veselă decât de obicei, mi-a spus că s-a îndrăgostit. Am fost puţin surprins, dar am înţeles repede că aştepta asta. I-am întâlnit şi… a urmat consilierea premaritală, prea scurtă şi superficială, pentru că o faceam între două avioane.

Îmi este foarte actual în minte momentul în care le-am pus întrebările şi… se priveau în ochi, el, de la înălţimea lui de vreo doi metrii, ea, mai scundă şi delicată, cu acelaşi zâmbet unic. Au zis DA că nu a fost nevoie de microfon. Am admirat cu totii o ţinută impecabilă de nuntă, la amândoi. Aveau stil. Erau frumoşi. Totul le stătea înainte, inclusiv America.
Apoi, a plecat. Ne-a lipsit din biserică, din echipa de închinare, dar ne-am obişnuit.

Zilnic treceam pe lângă casa părinţilor ei din Oradea, pentru că locuiam pe aceeaşi stradă.
Hmmm; când mi-am căutat teren să construiesc casa, Gabi i-a sugerat tatălui ei să ne dea micuţa lor grădină, din colţul străzii.

Locuiam puţin mai sus, pe stradă, şi întotdeauna îl vedeam pe tatăl şi pe mama ei făcând câte ceva prin curte, şi foarte des îi întrebam despre Gabi. Primeam acelaşi răspuns, cu puţin mister şi … parcă, o durere ascunsă: e bine. Dar, discuţia trecea repede la copiii ei.

Timpul a trecut, iar în 2006, toamna, i-am vizitat în Phoenix. Aveau o casă superbă, piscină imensă, dar mai mult decât atât, doi îngeraşi, pe atunci de 2 şi 3 anişori. Am petrecut câtva timp cu ei şi dincolo de ce era în spatele cortinei, Gabi era aceeaşi, nelipsitul zâmbet, voie bună, viaţă… dar, mult mai multă maturitate. Era femeia Gabi, nu puştioaica din Oradea.

Nu am fost foarte surprins atunci când am fost solicitat să-i ajut în momente mai dificile. Înţelesesem situaţia şi în ultimele luni am vorbit cu ei la telefon, aproape zilnic.

Păstoresc de 7 ani şi deja pot să-mi reproşez multe erori, dar două le simt ca pe o povară.

Prima s-a consumat când eram în Oradea şi am fost solicitat să merg într-o seară până la spital la un bărbat tânăr, bolnav de cancer, pentru a-i face ungerea cu untdelemn şi să mă rog. Avea trei copii mici, cel mai mare de 4 ani. Am fost prea “ocupat” şi am amânat pe a doua zi dimineaţa. Nu am mai avut la cine să merg, pentru că peste două zile a trebuit să merg la înmormântare.

În ultima discuţie cu Dan, mi-a cerut să merg urgent până la ei. Îmi căuta bilet la avion. Am fost prea “ocupat” cu pastoraţia ca să pot merge. O să merg, însă, poimâine, în Phoenix…

Astăzi, pe birou, era un număr de telefon: 602…. este de Phoenix, Arizona. Nu mai am ce sa fac cu el.

De multe ori nu pot să spun NU când ar trebui, dar, din păcate, am spus NU când nu trebuia.

Nu cred că este cineva care să o fi cunoscut pe Gabi şi să nu o îndrăgească. Avea ceva special, unic, un farmec aparte. Pe lângă bunul simţ şi o educaţie aleasă, te făcea să te simţi viu, vesel, bucuros.

Zâmbetul Gabrielei şi vocea ei energică nu vor dispărea din inima noastră.
Probabil că cea mai mare durere a ei ar fi să ştie că acuma oamenii nu mai sunt bucuroşi gândindu-se la ea.

Adio, Gabi